Huțulii sau huțanii  sunt un subgrup etnic ce trăiește în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia și Pocuția. Huțulii îi spun teritoriului pe care locuiesc Huțulșcina, numit în română și Țara Huțulilor.

Graiul huțul prezintă „din punct de vedere fonetic, un aspect cu totul distinct în cadrul dialectologiei ucrainene”, opinie constatată de I. Patruț, care analizând dialectul huțul din calea superioară a Sucevei constată ca nici măcar în aceasta, mai expusă influențelor românești ulterioare, „nu există aproape nici o trăsătură fonetică românească”, ceea ce îl face pe cercetător să vadă în această populație slavi autentici, neamestecați cu românii.

Istoricii Ion Nistor, R.F. Kaindl, G.V. Asbot, A.Ficker, E.Kolbenheuyer, precum și lingviștii Ion Patruț, Vintilă Mihăilescu, Corneliu și Aspazia Reguș, Ion Robciuc, Ion Lobiuc, Timofie Macovei și numeroși alții, le-au atribuit huțulilor o origine incontestabil slavă, în timp ce L. Wierzbecki, George Bogdan Duica, B. Auerbach se pronunță pentru o categorică deosebire a huțulilor de ruteni, adică de ucraineni. 

De multe ori huțulii au fost în mod oficial considerați un subgrup de ucraineni. Cu toate acestea, huțulii par a fi o etnie de sine stătătoare. Aceștia par a se înrudi, mai mult cultural decât lingvistic, cu alte populații slavone ce locuiesc în Munții Carpați și în Transcarpatia, și anume cu boikii, rutenii, lemkii și goralii. 

Portul popular este vizibil distinct de cel al populațiilor învecinate, muzica are unele elemente comune cu cea maghiară, în vreme ce unele obiceiuri își găsesc analogii la alte populații carpatice, cum ar fi maramureșenii vorbitori de română. Huțulii sunt cei care au dus mai departe faima încondeierii ouălor, încrustațiilor în lemn și os, dar și portul popular din zona de munte. După istoricul Mihai Iacobescu, numele populației ar veni de la termenul de huțan, nume dat inițial cailor, extins apoi și utilizat și pentru populație.