Deși canoanele bisericești interzic cu strășnicie magia neagră, huțulii au fost mereu depozitarii unor mari mistere legate de vrăjitorie, fiind cunoscuți ca foarte buni cunoscători ai acestor practici. Poate că modul lor de viață legat de singurătatea munților și de atmosfera tenebroasă a codrilor copleșiți de cețuri le-a sporit renumele de vrăjitori. Povești și amintiri ale bătrânilor huțuli aduc în atenție frecvent evenimente legate de practici oculte, întâmplări greu de crezut, dar mărturisite cu atâta convingere încât pot pune pe gânduri pe oricine. De magia neagră a huțulilor se leagă poveștile cu demoni, cu duhuri ale pădurilor, dar și practici cum ar fi influențarea destinului, legarea sau dezlegarea unor blesteme, anihilarea dușmanilor, luarea manei de la vite, sporirea sau distrugerea avutului, etc.
În Bucovina, huțulii locuiesc în comunele Brodina, Breaza, Cârlibaba, Moldova-Sulița, Moldovița, Izvoarele Sucevei, Vatra Moldoviței și Ulma (din județul Suceava) și în satele și cătunele aferente.

Statutul de oameni ai munţilor, ca şi apropierea de marile masive păduroase ale Bucovinei au determinat profilarea huţulilor pe îndeletniciri legate de natură şi de resursele existente la îndemână. De bază în economia lor primitivă au fost creşterea vitelor şi exploatarea lemnului. Puţinul teren agricol existent în zona de munte a permis cultivarea câtorva plante de trebuinţă în gospodărie, atât pentru hrană cât şi pentru îmbrăcăminte. Orzul, ovăzul, mai târziu cartoful, dar şi cânepa au fost plantele cele mai frecvent utilizate în gospodării. Pe lângă acestea erau utilizate plantele din flora spontană, fie ca  leacuri pentru om şi animale, fie pentru consum, de regulă în stare proaspătă, conservarea fiind posibilă mai mult prin uscare. Culegerea ciupercilor şi a fructelor de pădure a fost mereu o ocupaţie, acestea asigurând un minim necesar pentru hrănirea pe timp de iarnă. Tradiţional la huţuli, era mustul de merişoare, recunoscut şi apreciat pentru calităţile sale nutritive şi curative.

Creşterea vitelor a fost dintotdeauna o ocupaţie de căpătâi a huţulilor, grija pentru animalele din gospodărie fiind deosebită. Relaţia dintre om şi animalul său era cu totul specială, dovadă şi unele obiceiuri legate de sărbători religioase cum ar fi Crăciunul, Sfântul Vasile sau Paştele, când animalele din grajd erau hrănite şi îngrijite în mod deosebit. Îndeosebi relaţia dintre huţul şi cal a fost una specială, din grija omului pentru acest animal atât de util în viaţa aspră de la munte rezultând rasa de cai huţuli, excelent adaptată la condiţiile naturale vitrege. În tradiţia etniei era ca fiecare gospodărie să aibă vite şi oi, funcţie de numărul cărora se stabilea o ierarhie a celor mai avuţi şi ca urmare  mai respectaţi membri ai comunităţii.
Deopotrivă obişnuiţi cu specificul imenşilor codri seculari în preajma şi la adăpostul cărora şi-au dus traiul, huţulii s-au dovedit nu numai buni cunoscători ai acestora ci şi meşteşugari de excepţie. Dulgheri şi tâmplari,  constructori de case renumiţi, ei au îmbrăţişat ştiinţa prelucrării lemnului ducând-o uneori până la rang de artă. Obiceiul acestei etnii de a confecţiona din lemn  majoritatea obiectelor necesare în gospodărie a înjghebat o adevărată microindustrie manufacturieră. Atât mobilierul din casa huţulă cât şi multe dintre obiectele de uz gospodăresc erau confecţionate chiar de către stăpânul casei, în vreme ce nevasta se ocupa, pe lîngă îngrijirea locuinţei şi pregătirea mîncării zilnice, cu ţesutul pânzei şi confecţionarea veşmintelor de trebuinţă  celor din familie. Masa, patul şi laiţa pe care se şedea sunt mobilierul de bază în casa huţulă, ea însăşi închegată din bârne din molid şi brad tăiate în miezul iernii pentru a avea o durabilitate mare. Draniţa pentru acoperiş era de asemenea prelucrată din lemn de brad sau molid recoltat în anumite zile ale iernii,  în corelare şi cu fazele lunii ştiută fiind influenţa acestor condiţii în durabilitatea lemnului. Nu întâmplător draniţa de pe vechile case huţule avea durabilitate de peste 50 de ani. Alegerea lemnului, a momentului tăierii şi a modului de uscare erau foarte atent urmărite, iar faptul că azi ne mai surprinde sănătatea bârnelor din pereţii vreunei case de peste 150 – 200 de ani rămasă încă intactă  este revelator. Din inventarul unei case huţule nu lipsesc vasele din lemn, fie ele hârdaie, budace, ciubere, cofe, butoiaşe, bărbânţe sau untarniţe. Îndeosebi cofele erau confecţionate din brad sau molid, fiind utilizate pentru păstrarea şi prelucrarea laptelui, domeniu în care huţulii erau meşteri neîntrecuţi. Laptele acru, huslinca huţulă, preparate din combinarea diferitelor sortimente de lapte de vacă şi de oaie deosebit de nutritive şi bune la gust le-au dus multă vreme faima prin comunităţile de la munte. Este şi firesc ca, de vreme ce foloseau de secole atât de frecvent lemnul de brad în gospodăriile lor, huţulii să nutrească pentru această specie un sentiment aparte.

Ca tăietori de pădure, huţulii s-au făcut remarcaţi pentru iscusinţa lor. Rezistenţi la efort şi având cai deosebit de înzestraţi pentru această activitate dificilă, huţulii au fost mereu căutaţi de către firmele de exploatare a lemnului ca mână de lucru.
Afinitatea pentru arme dar şi pentru lumea silvestră precum şi simţurile dezvoltate i-au făcut pe huţuli vânători şi braconieri de renume. În gospodăria tradiţională huţulă arma deţinea un loc de cinste alături de baltag sau de topor. Cu ajutorul ei, dar şi cu vicleşugul feluritelor capcane născocite cu ingeniozitate, huţulii îşi asigurau de multe ori hrana pentru familie capturând sălbăticiunile care se aflau în număr abundent în pădurile Bucovinei.
Prelucrarea osului, cu deosebire a coarnelor de cerb este o îndeletnicire veche a huţulilor. Din această materie primă meşterii executau obiecte decorative, dar şi utile, ca de exemplu poroşneţele ( pentru păstrarea prafului de puşcă), solniţe sau nasturi pentru haine. În prezent meşteşugul pare să fi fost abandonat pe de o parte din cauză că nu mai aduce venituri, pe de altă parte din cauza obiectelor mult mai ieftine ce se găsesc în comerţ.

Tot ca artizanat trebuie menţionat obiceiul încondeierii ouălor de Paşti, după o tehnică specială în care iniţial se foloseau coloranţi naturali şi ceară de albine. Arta încondeierii ouălor a fost preluată şi extinsă în multe localităţi din Bucovina, fiind căutată şi apreciată atât de localnici cât şi de turiştii străini. Încă mai există femei de origine huţulă care cunosc modelele bătrâneşti, dar au imaginat şi alte modele mai noi, semn că tradiţia este vie,evoluează de la generaşie la generaţie amplificându-se .

Din casa huţulă tradiţională nu lipseau roata de tors şi războiul de ţesut, cu ajutorul cărora gospodinele asigurau nu numai îmbrăcăminte pentru cei din familie ci şi obiecte decorative şi totodată utile : covoare, preşuri, lăicere sau ştergare. Lîna aflată din abundenţă în gospodăria huţulă era prelucrată cu multă pricepere de gospodine, putându-se vorbi chiar de o mică industrie a lânei. Din lîna toarsă femeile împleteau ciorapi groşi, pieptare, bluze sau mănuşi, acestea fiind foarte practice şi sănătoase.

În prezent urmaşii huţulilor trăitori în localităţile de pe valea Moldovei şi valea Moldoviţei se ocupă cu creşterea animalelor şi munca la pădure. Totuşi aceste activităţi presupunând o muncă grea, iar veniturile obţinute fiind relativ mici în fermele de subzistenţă, o mare parte au plecat în străinătate pentru a-şi câştiga existenţa, în aşezări rămânând în general persoanele de vârstă înaintată şi copiii.
Asemănarea de port și obiceiuri a făcut ca etnia huțulă să se piardă în marea comunitate de populații slave din provincia istorică cu riscul de a-și pierde în totalitate identitatea și obiceiurile specifice.

Considerăm că este necesară implementarea de acțiuni menite să scoată în evidență elementele specifice de cultură, obiceiuri și tradiție ale acestei minorități, atât pentru conservarea lor pentru generațiile următoare, cât și pentru încurajarea și emanciparea membrilor comunității huțule să cunoască, să simtă, și să se exprime conform etniei de care aparțin.